2015/04/08

Scrisoare deschisă Mihaelei Rădulescu - reblog from andreanum.wordpress.com



Stimată doamnă,

Am citit, admit cu ceva dificultate, textul domniei voastre de acum două zile în care vă exprimați opinia. Nu mi-e foarte clar despre ce e vorba în ea. Aparent vă deranjează (1) felul în care bărbații gay se afișează în public, față de care (2) vă declarați totuși tolerantă deși îi considerați (3) anormali din motive mai degrabă biblice. Undeva printre rânduri înțeleg că preocuparea dumneavoastră, dincolo de a avea vreo autoritate în domeniul oricăreia dintre cele trei (afișat în public, toleranță sau normalitatea biblică) este maternală. Aveți un copil căruia va trebui să-i explicați cum e posibil ca doi bărbați să se sărute, să se țină de mână sau, în intimitatea lor, să fie intimi sexual unul cu celălalt. Există o anxietate de contiguitate, dacă eu am priceput bine spaima dumneavoastră, nu cumva să vă crească băiatul a) gay, b) terorist, c) cerșetor, d) drogat ori – și mai rău – d) depresiv. Propoziția princeps din purcoiul de cuvinte (mirabila sămânță, ca să zic așa) rămâne următoarea:

”Sunteți oameni anormali, oricât vă deranjeaza că vă numim așa”

Nu-mi doresc să vă schimb opinia. Mi-e la fel de indiferentă ca orice altă opinie cu care se întâmplă să mă intersectez în spațiul public. E un circ. PT Barnum spunea că esența circului e, citez, ”avem ceva pentru fiecare”. Cu siguranță și fundamentaliștii planetei trebuie hrăniți cu ceva, altfel ar muri, cultural, de foame. Drept urmare panseul dumneavoastră fobic despre orice pe lumea asta, în numele maternității, vă aparține și mi-e egal cum vă creșteți copilul căruia și eu îi doresc să nu ajungă vreodată terorist. Nu sunt foarte sigur de celălalte.

Astfel că, deși vă scriu dumneavoastră, e de fapt un șiretlic. Am să vă fac o mărturisire. Mizez pe faptul că aveți o bază morbidă de fani care urmăresc, cu sufletul la gură, fiecare eructație intelectuală pe care o produceți. Și poate câțiva vor pierde din timpul lor prețios și cu următoarele rânduri. Mă recunosc, din start, înfrânt. Eu n-am puterea de-a convinge a nurilor. Dar știu câte ceva despre a) orientare sexuală, b) terorism, c) sărăcie, d) droguri și mai ales e) depresie. Astfel că dacă doamnele care au pulsat la unison cu textul dumneavoastră vor dori și-o opinie psihiatrică le-o ofer cu drag. Deși nu e duminică. Și nu suntem în familie, ca să zic așa.

Hai să clarificăm în primul rând chestiunea normalității. Să fii homosexual nu e o ”preferință”. E o chestiune cu care te naști. Să preferi sexul oral la micul dejun pentru creșterea imunității ar putea fi o preferință. Să fii atras doar de bărbați, să te îndrăgostești de un bărbat când ești bărbat, și să fie o chestiune reciprocă, nu cred că e o chestiune de gust. Și nu doar eu cred chestiunea asta. Majoritatea planetei cât de cât stăpânită de libertate crede la fel. OMS (Organizația Mondială a Sănătății) crede asta. Homosexualitatea nu mai e boală, vezi ”anormalitate” în lexiconul psihiatric din 1973, când Asociația Americană de Psihiatrie a scos-o de pe lista bolilor mintale. Și, în 2008, adică acum vreo 7 ani, Organizația Națiunilor Unite a recunoscut în Adunarea Generală, pentru prima oară, drepturile minorităților sexuale. România a fost o țară sponsor a propunerii, alături de alte 96 de țări de pe toate continentele. Așa că nu vă supărați, cine sunteți ”noi, majoritatea”?

E posibil că dumneavoastră vorbiți de majoritatea heterosexuală a planetei, cei care respectă cumva criteriul ”biblic” al ecuației. Și, înțeleg că, în numele majorității, vă declarați agresată de comportamentul – altfel complet anodin – din cuplurile homosexuale de-a-și arăta afecțiunea unul față de celălalt în public. Mi-e teamă că, pe undeva, vă aflați într-o ușoară confuzie. Majoritatea homosexualilor nu dau ”iama” în dulapul mamei. Nu se fardează. Nu sunt ”efeminați” în sensul prezentat. Pe aceștia ”îi cheamă” altfel. Dată fiind imaginea dvs. publică m-aș feri să intrăm într-o dezbatere privind gusturile vestimentare. Vorba latinului, de gustibus non disputandum.

Dreptul de-a te afișa în public cu partenerul de viață nu ține de orientarea, or preferința sexuală, stimată doamnă. Ține de parteneriatul civil dintre stat, și om. Un om liber, în țara lui, atâta timp cât nu încalcă drepturile și libertăților celuilalt, n-are opreliște în a trăi după chipul, și-asemănarea sufletului lui. Propunerea dumneavoastră despre ce-ar trebui să facă un cuplu gay în public e talibană, și-ar trebui să frisoneze orice minte cât de cât răsărită din miriștea istoriei. Același mecanism de care vorbesc v-a permis, spre exemplu, dumneavoastră să vă căsătoriți și să încheiați respectivele căsătorii administrativ și discret fără prea mare vâlvă. În lumea normalității ”biblice” pe care-o predicați cu titlu de etalon moral ați fi fost lapidată, sumar, cu pietre după prima…indiscreție trăită. Vi s-ar fi spus, probabil de către niște bărbați bărboși, veritabili Adami și Abrahami, că sunteți o curvă nenorocită, o femeie adulteră, o Dalila, o spaima-sulii, și apoi v-ar fi înmormântat într-un loc nemarcat, și v-ar fi negat eternitatea divinității. Șansa vremurilor a făcut să vă puteți face, și reface, viața după bunul plac, în bunul văz al lumii mai mult sau mai puțin inoportunată de standardul ”moral” pe care l-ați practicat. Lumea drepturilor omului nu e făcută din două registre. Drepturi pentru toți, sau deloc, doamnă! S-ar putea să întâmpinați, în creșterea copilului, și alte întrebări la care umanitatea a găsit răspuns, anume cupluri formate din bărbat bătrân – femeie tânără (sau invers, după cum bine știți), cupluri hibride în care fiecare vine din altă căsnicie, cu tot cu copii, cupluri în care partenerii sunt de rase diferite, sau pur și simplu cupluri în care ea e din Bârlad și el din Teleorman. Cumva va trebui să-i explicați diversitatea prin ceea ce reprezintă ea, și-așa cum nu vă puneți problema orificiilor folosite în dormitor când discutați iubirea dintre-un mulatru, și-o asiatică, ați putea să păstrați proporțiile și când vine vorba de homosexuali.

Pentru că, doamnă, homosexualitatea nu e despre sex. E despre relațiile dintre oameni. Cunosc bărbați heterosexuali care au avut cel puțin o relație homosexuală în viață. Alfred Kinsey, în studiul lui istoric despre sexualitatea adulților din Statele Unite, a găsit că o treime din total avuseseră cel puțin o astfel de experiență. Dar dacă vreți să forțați relațiile la sex, doar sex și numai sex (lucru care, cumva, vă vine mănușă), ați putea să îi vorbiți copilului dumneavoastră despre modul ”biblic” de-a face dragoste. De ce să vă opriți la homosexuali? Ați putea să mergeți până în pântecele bibliei și să-i explicați cum e femeia supusă bărbatului, cum e responsabilă de păcatul primordial, cum e condamnată să-și trăiască viața în țărână și să se cace pe ea, la propriu, în durerile facerii. Și-apoi să-l instruiți să-și țină femeia de ochiul hulpav al lumii, eventual iliterată, eventual într-un bordei de lut, la cratiță, material genetic de replicat gena homofobiei. Cumva mă îndoiesc că veți face asta. Ați militat public pentru emanciparea femeii. E curios cum v-ați croit normalitatea încât să se potrivească propriilor opinii.

Doamnă, ca și dumneavoastră sunt mai multe lucruri. Sunt doctor, sunt psihiatru, dar sunt și soț, sunt părinte. Ca și dumneavoastră am un băiat căruia îi doresc lucruri în viață. M-ar durea să ajungă terorist. M-ar durea să aibă probleme, vreodată, cu adicția de substanțe. Să se îmbolnăvească de depresie. Să trăiască sărăcia. Toate sunt probleme de viață unde un părinte poate interveni, și-am să-l ajut cât pot cu oricare dintre ele cât mă va lăsa, cât am să pot. Dar dacă băiatul meu va fi gay are să fie în regulă. Mie mi-e indiferent, om să fie, tot copilul meu rămâne și-am să-l iubesc cât trăiesc așa cum e el, și-am să-mi fac partea mea să fie fericit, împlinit și integrat în lumea din care face parte. În casa mea, doamnă, dacă băiatul meu e gay, și va veni cu partenerul lui, am să-i pun pe amândoi la masă, și dacă vor vrea să rămână peste noapte am să le ofer o cameră și n-are să mă intereseze ce se întâmplă în ea, la fel cum nu m-ar interesa dacă ar fi ”straight”. Nu e treaba părinților ce e în chiloții copiilor. Și dacă va fi gay și va avea parte de talibani care îi spun că e ”anormal”, care îi cer să se ”abțină”, să se ascundă, să trăiască rușinea discriminării, știți, doamnă, ce-am să fac? Am să-l iau în brațe, am să-l sărut și-am să-l învăț cum să-i bage în pizda mă-sii, doamnă. Și-apoi am să fac același lucru și cu partenerul lui. Pentru că lumea MEA, în care vreau să trăiesc cu ai mei, doamnă, n-are loc de fundamentalism. De ură. De bigotism. De discriminare. De stăpâni și sclavi. De homofobie. E lumea în care sper să vă crească băiatul, și reciproca nu e valabilă. Nu vreau, fie ce-o fi, să-mi crească fiul preocupat de analogia gay – anormal, gay – terorist, gay – drogat, gay – cerșetor, gay – depresiv. Vreau să-și destupe mintea, nu s-o astupe cu jegul intoleranței. Și dacă va crește și va fi, cumva, în pofida a tot ce i-am zis un încuiat la minte, un rasist, un om rău, am să plâng, doamnă, și-am să-mi smulg părul din cap. Pentru că înseamnă că mi-am pierdut timpul, și zilele, și-am tăcut când ar fi trebuit să vorbesc, și alții, din speța dumneavoastră, și-au impus punctul de vedere. Nu vă faceți griji, umanitatea nu va pieri pentru că există homosexuali. Umanitatea va pieri pentru că aparent mama imbecililor e mereu gravidă. Până atunci, cu bune, cu rele, ne dăm cu părerea. Și dumneavoastră, și eu. Creșteți-vă copilul în pace. Și educați-vă normalitatea. Eu, unul, o repugn, dacă e exclusivă, nu incluzivă.

G

2015/01/28

foștii Dezrobirea/Cibo/Kraft... Demolarea este destul de avansată și se pare că s-a și început cu construcția magazinului Lidl.


2014/09/22

Scrisoare adresată lui Ion Iliescu: „Aţi făcut pipi cu boltă, de la trambulină, pe democraţie şi pe popor”

Vreau să redau integral textul scrisorii publicate de Mihaela Grădinaru pe
Facebook și în acelaș timp subscriu și sper să își primească și acest om pedeapsa care îi cuvine:

«“Mai dragă” Domnule Ion Iliescu,

Vă scriu aceste rânduri pentru că zilele astea am primit o veste
fabuloasă şi m-a făcut să mă gândesc intens la dvs. Vă scriu pentru că
pe 17 Septembrie 2014, CEDO a decis că mineriada va fi investigată în
continuare de statul român (considerată chiar crima împotriva
umanităţii) şi de atunci nu mai am stare. Vă scriu pentru că
dumneavoastră sunteţi păpuşarul absolut al acestor întâmplări sinistre
pe care nu le putem uita. Nu avem cum! Cineva mă întreba zilele trecute
dacă nu s-au prescris faptele. Nu! Anumite măgării şi orori nu se pot
prescrie niciodată. Istoria nu poate uita. Nu trebuie! Nu am fost fizic
prezentă la mineriade. Moral însă, mă simt lezată de fiecare gest
nesăbuit care a înăbuşit democraţia şi a instaurat tirania nesimtirii şi
cultul urii. Moral, şi eu simt că m-au bătut minerii în Piaţa
Universităţii. Moral, pe toţi ne-au rănit evenimentele de atunci, au
lăsat răni adânci ce se vindecă greu şi ne-au trimis cu zeci de ani în
urmă , la coada istoriei. Moral, aţi făcut pipi cu boltă, de la
trambulină, pe democraţie şi pe popor. Moral, doar pe dumneavoastră nu
v-au atins întâmplările şi urmările. Moral, şi nu numai sper să va
atingă. Moral...Să va fie ruşine!

Am doar 30 de ani dintre care ultimii 25 au fost trăiţi într-o
permanentă tranziţie de nicăieri spre niciunde. O tranziţie grea de care
sunteţi răspunzător împreună cu acoliţii dumneavoastră, întreaga
“minunata” clasa politică postdecembristă. La fel şi de jaful naţional
care a luat tot din ţara asta...inclusiv speranţa oamenilor, mai ales
speranţa.. Sub rânjetul ăla perfid al dumneavoastră se ascund 25 de ani
de colaps, intrigi şi minciună. Să va fie ruşine!

Trebuia să fiu un copil blând şi visător, crescut în “liniştea” de după
căderea comunismului, dar am învăţat să urăsc. Am învăţat să urăsc
pentru că dumneavoastră şi cei la dvs există. Am învăţat să urăsc pentru
că furaţi. Am învăţat să urăsc pentru că minţiţi. Am învăţat să urăsc
pentru că manipulaţi şi distrugeţi. Am învăţat să urăsc pentru că
dezbinaţi. Am învăţat să urăsc pentru că am crescut văzând nişte
politicieni demni de dispreţ care au sfidat şi au alimentat ura unui
popor. Un popor care fără dumneavoastră ar fi fost acum departe. Un
popor care mai avea poate o şansă să înveţe să iubească ţara asta
frumos, să o ocrotească şi să o crească, dacă nu aţi fi insistat cu
lăcomia şi jaful până nu a mai rămas mai nimic. Un popor care a trebuit
să îşi trimită fiii şi fiicele să spele bătrâni la fund în Spania şi
Italia în timp ce bătrânii lor mor singuri şi măcinaţi de dor, acasă, în
bătătură, aşteptând să fie bine şi în ţara lor şi să li se întoarcă
odraslele. Da! De la dumneavoastră a început! Ne-aţi alungat din propria
ţară iar pe cei rămaşi i-aţi învrăjbit unii împotriva alora. Să va fie
ruşine!

Este incredibil cum mă întâlnesc cu prieteni la fel de tineri şi
sarbatorim că a intrat un alde' Voiculescu la închisoare pentru 10 ani
şi ne trezim spunând cu patos “Băi nene, eu pe Iliescu vreau să îl văd
la răcoare”; "Iliescu trebuie să plătească”. Unii vă doresc şi chestii
mai urâte dar eu sunt o delicată şi va las pe dumneavoastră să le
ghiciţi. Nu vi se pare ciudat că oameni atât de tineri va urăsc atât de
tare? Că îşi doresc atât de mult să vadă dreptate pentru o nedreptate
întâmplată unor oameni mari, pe când ei erau încă la grădiniţă? Să vă
temeţi de copiii ăştia frumoşi care au învăţat să gândească singuri şi
să spună adevărul cu glas tare şi minte limpede. Ei au mai învăţat ceva
de mare preţ: cum e să ai demnitate, decentă şi integritate. Ceva ce
dumneavoatra nu aţi avut şi nu aveţi. Să vă fie ruşine!

Prin măsurile luate în toţi anii din urmă şi prin atitudinea despotică,
aţi adus minerii printre noi în fiecare zi. Ne-aţi făcut să credem că
orice opinie sau crez, odată exprimate, vor fi stinse cu o bată în cap.
Aţi ucis cu sânge rece zeci de oameni în '90 (cimitirul Străuleşti II nu
minte şi chiar vă invit ca împreună cu Dl Petre Roman să îl vizitaţi
zilnic, începând de astăzi şi să cugetaţi). Aţi ucis cu sânge rece
civismul. Să vă fie ruşine!

Dacă astăzi se fură, se minte, se devalizează şi clasa politică nu îşi
asumă nimic şi nimeni nu e e pedepsit, tot dumneavoastră vi se
datorează. Pentru că aţi scăpat nepedepsit cu toate porcăriile făcute.
Şi ei au văzut că se poate. Şi au făcut precum au văzut. Pentru că aţi
dat naştere unei generaţii de monştri politici tupeişti care urmăresc
doar interesul propriu şi au obrazul mult prea gros să îi mai atingă
nevoile oamenilor. Să vă fie ruşine!

Anul trecut am ieşit în stradă şi am protestat pentru Roşia. M-am
bucurat că sunteţi bătrân şi neputincios şi nu ne mai puteţi face nimic.
M-am bucurat că sunt în 2014 într-o ţară UE (dar asta nu vi se
datorează) şi jandarmii m-au privit cu simpatie, mi-au spus sărumana şi
mi-au mărturisit că suntem faini şi tare s-ar bucura să fim un million,
să nu aibă ce ne face şi să negociem mai bine viitorul ţării, pentru
toată lumea. Bănuiesc că faceţi alergie când auziţi asta. Vremea
pumnului în gură a trecut. Am fi fost în Rusia lui Putin dacă rămâneaţi
la butoane. M-am bucurat că pot vorbi liber fără să îmi dea ortacii una
peste bot...sau să îmi distrugă laptopul precum au fost distruse
maşinile de scris “automate” găsite în 90…..sau cum au fost vandalizate
laboratoarele din Universitate şi sediile partidelor din opoziţie….sau
distruse vieţile unor oameni care încă mai credeau în bine şi în
democraţie dar a fost ultima oară când au mai crezut în ceva. M-am
bucurat în toamna lui 2013 că Iliescu şi minerii lui sunt doar o
amintire sinistră, o pată pe obrazul ţării ăsteia şi că pot sta în Piaţa
Universităţii fără să mă tem de ei. Domnule Iliescu, aflaţi că şi
Scaraoschi ar fi fost poate o varianta mai bună de lider decât dvs.
Măcar ăla nu ar fi pretins că face bine în timp ce făcea atâta rău. El
ar fi fost sincer de la bun început. Dumneavoastră însă, ne-aţi minţit
cu neruşinare. Să vă fie ruşine!

M-aş bucura tare să plătiţi. Atât de tare încât am decis că dacă
ajungeţi să faceţi chiar şi o zi de închisoare...nu le mai cer nimic
vreodată următorilor: Lui Moş Crăciun, Moş Nicolae,, Iepuraşului sau lu'
tanti Ziua mea de naştere & nume. Am avut mereu aşteptări mari de
la cei menţionaţi şi cadouri consistente dar imaginaţi-vă că demascarea
şi acuzarea dumneavoastră ar fi cadoul suprem, pe viaţă.

Din nou, închei fără stimă, respect şi fără aşteptări prea mari. Vă
amintesc însă ca in inimile multor cetateni sta scris asa: “Dreptate,
ochii plânşi cer să te vadă”. Drepatea însă s-a rătăcit şi umblă năucă
încă, cu capul spart …de la mineriada, revolutie şi nu numai. O
asteptam, ca si cand...

În încheiere aşadar, vă doresc doar un sincer : SĂ VA FIE RUŞINE!»

2013/08/14

I’m Christian, Unless You’re Gay - German and Romanian translation will follow

Today, I have to spread a message I read. It is very simple. And powerful. And true.
I couldn't have said it better and it's exactly what I think, so I'd LOVE to share it with you and I LOVE you, the reader of this post and thank you in advance for sharing it and for your comments.: 

"Today I want to write about something that has bothered me for the better part of a decade. I’ve carved out no fewer than a dozen drafts of this post, all strangely unalike, all ultimately failing to accomplish the job I’ve set out to do. Truth is, I’ve been trying to write it off and on for more than a year now, and the right words have been seemingly impossible to come by.
In the end, and in order to post it, I guess I had to care more about the message than I do about potential backlash. I’m not being facetious when I say that I hope I can get this message across without offending… well… everybody.
What I really hope is that this post will spark and encourage poignant and worthwhile discussion that will lead to some poignant and worthwhile changes in the lives of at least a few people who are hurting.
That being said, I believe some strong words need to be said today.
“God hates fags.” We’ve all seen the signs being waved high in the air by members of the Westboro Baptist church. On TV. In real life. It’s hard not to take notice.
Over the years, I’ve watched seemingly never-ending disgustingness and hatred spill across the media airwaves from those who belong to the organization. For those who don’t know much about that “church,” they have made a seedy name for themselves by doing drastic things like picketing beneath atrocious signs and hosting flagrant anti-gay protests at military funerals.
Almost every person of nearly every religion has no problem loathing and condemning the Westboro Baptist Church and its members, and perhaps with reason. They take freedom of speech far beyond what our founding fathers intended when they fought to give us that right, and they laugh at the rest of the world while they do.
But today I don’t want to talk about those idiots. I want to talk about you. And me.
And my friend who I’ll call Jacob.
Jacob is 27  years old, and guess what… he’s gay.
Not a lot of people know. He lives in a community where being gay is still very “frowned upon.”
I was talking to him on the phone a few weeks ago, telling him about my failed attempts to write this post. He was trying to hold his emotions in, but he eventually became tearful as we deliberated the very problem that this post attempts to discuss.
Before I go on, I feel I must say something one time. Today’s post is not about homosexuality. It’s not about Christians. It’s not about religion. It’s not about politics. It’s about something else altogether. Something greater. Something simpler.
It’s about love.
It’s about kindness.
It’s about friendship
And love, kindness, and friendship are three things that Jacob hasn’t felt in a long time.
I’m thankful he gave me permission to share our conversation with you. It went something like this.
“Jacob, I honestly don’t know how to write it,” I said. “I know what I want to get across, but I can never find the right words.”
“Dan, you need to write it. Don’t give up. I’m telling you, it needs to be said.”
I paused. “You don’t understand. It’s too heated a subject. It’s something people are very emotional and touchy about. I’d be lynched.”
My friend hesitated. “Dan, you are the only friend I have that knows I’m gay. The only freaking one,” he said.
“What do you mean? I know you’ve told other friends.”
That’s when his voice cracked. He began crying.
“Every single person I’ve told has ditched me. They just disappear. They stop calling. They remove me on Facebook. They’re just gone,” he said. “They can’t handle knowing and being friends with a gay person.”
I didn’t know what to say. So I didn’t say anything.
“You don’t know what it’s like, man. You don’t know what it’s like to live here and be gay. You don’t know what it’s like to have freaking nobody. You don’t know what it’s like to have your own parents hate you and try and cover up your existence. I didn’t choose this. I didn’t want this. And I’m so tired of people hating me for it. I can’t take it anymore. I just can’t.”
How do you respond to that?
I wanted to tell him it was all in his head. I knew it wasn’t. I wanted to tell him it would get better and easier. The words would have been hollow and without conviction, and I knew it.
You see, I live in this community too. And I’ve heard the hate. I’ve heard the disgust. I’ve heard the disdain. I’ve heard the gossip. I’ve heard the distrust. I’ve heard the anger. I’ve heard it all, and I’ve heard it tucked and disguised neatly beneath a wrapper of self-righteousness and a blanket of “caring” or “religious” words. I’ve heard it more times than I care to number.
About gay people.
About people who dress differently.
About people who act differently.
About fat people.
About people with drug addictions.
About people who smoke.
About people with addictions to alcohol.
About people with eating disorders.
About people who fall away from their faiths.
About people who aren’t members of the dominant local religion.
About people who have non-traditional piercings.
About people who just look at you or me the wrong way.
I’ve heard it, and I’ve heard it over, and over, and over again.
Hell, in the past (and to some degree in the present) I participated in it. I propagated it. I smugly took part in it. I’ll admit that.
And I did so under the blanketing term “Christian.” I did so believing that my actions were somehow justified because of my beliefs at the time. I did so, actually believing that such appointments were done out of… love.

This isn’t just a Utah phenomenon. I’ve lived outside of this place. I’ve worked outside of this place. It was just as bad in Denver. It was just as bad in California. I see it on blogs. I hear it on television shows and radio programs. I hear it around my own family’s dinner table from time to time. Usually said so passively, so sneakily, and so “righteously.”
From Christians.
From Buddhists.
From Hindus.
From Muslims.
From Jews.
“God hates fags.” “God hates addicts.” “God hates people who shop at Salvation Army.” “God hates people that aren’t just like me.”
People may not be holding up picket signs and marching around in front of television cameras but… come on. Why is it that so many incredible people who have certain struggles, problems, or their own beliefs of what is right and wrong feel so hated? Why do they feel so judged? Why do they feel so… loathed? What undeniable truth must we all eventually admit to ourselves when such is the case?
Now, I’m not religious. I’m also not gay. But I’ll tell you right now that I’ve sought out religion. I’ve looked for what I believe truth to be. For years I studied, trying to find “it”. Every major religion had good selling points. Every major religion, if I rewound far enough, had some pretty incredible base teachings from some pretty incredible individuals.
Check this out, and feel free to correct me if I get this wrong…
According to Christians, Jesus taught a couple of interesting things. First, “love one another.” Second, “He that is without sin among you, let him first cast a stone at her.” (“Her” being a woman who cheated on her man.)
According to Buddhists, Buddha taught a couple of thought-provoking things. First, “Hatred does not cease by hatred, but only by love; this is the eternal rule.” Second, “Holding on to anger is like grasping a hot coal with the intent of throwing it at someone else; you are the one who gets burned.”
According to Hindus, a couple of fascinating teachings come to mind. First, “Do not get angry or harm any living creature, but be compassionate and gentle; show good will to all.” (Krishna) Second, “Love means giving selflessly, excluding none and including all.” (Rama)
According to Muslims, Muhammad taught a couple interesting things as well. First, “A true Muslim is the one who does not defame or abuse others; but the truly righteous becomes a refuge for humankind, their lives and their properties.” Second, “Do you love your creator? Love your fellow-beings first.”
According to Judaism, their scriptures teach a couple remarkable things. First, “Love your neighbor like yourself.” Second, “Examine the contents, not the bottle.”
The greatest spiritual leaders in history have all preached love for others as the basis for all happiness, and never did they accompany such mandates with a list of unlovable actions or deeds. They never said, love everybody except for the gays. Love everybody except for the homeless. Love everybody except for the drug users. Love everybody except for the gang members, or those covered in ink, or the spouse abusers. They didn’t tell us it was okay to love everybody with the exception of the “trailer trash,” those living in poverty, or the illegal immigrants. They didn’t tell us it was okay to love everybody except for our ex-lovers, our lovers’ ex lovers, or our ex-lovers’ lovers. The mandate was pretty damn clear, wasn’t it?
Love others.
Period.
So if this is the founding directive of all the major religions… why is it that sometimes the most “Christlike” people are they who have no religion at all?
Let me repeat that.
Why is it that sometimes the most Christlike people are they who have no religion at all?
I have known a lot of people in my life, and I can tell you this… Some of the ones who understood love better than anyone else were those who the rest of the world had long before measured as lost or gone. Some of the people who were able to look at the dirtiest, the poorest, the gays, the straights, the drug users, those in recovery, the basest of sinners, and those who were just… plain… different…
They were able to look at them all and only see strength. Beauty. Potential. Hope.
And if we boil it down, isn’t that what love actually is?
Don’t get me wrong. I know a lot of incredible Christians, too. I know some incredible Buddhists and Muslims and Hindus and Jews.  I know a lot of amazing people, devout in their various religions, who truly love the people around them.
I also know some atheist, agnostic, or religionless people who are absolutely hateful of believers. They loathe their religious counterparts. They love only those who believe (or don’t believe) the same things they do.
In truth, having a religion doesn’t make a person love or not love others. It doesn’t make a person accept or not accept others. It doesn’t make a person befriend or not befriend others.
Being without a religion doesn’t make somebody do or be any of that either.
No, what makes somebody love, accept, and befriend their fellow man is letting go of a need to be better than others.
Nothing else.
I know there are many here who believe that living a homosexual life is a sin.
Okay.
But, what does that have to do with love?
I repeat… what does that have to do with love?
Come on. Don’t we understand? Don’t we get it? To put our arm around someone who is gay, someone who has an addiction, somebody who lives a different lifestyle, someone who is not what we think they should be… doing that has nothing to do with enabling them or accepting what they do as okay by us. It has nothing to do with encouraging them in their practice of what you or I might feel or believe is wrong vs right.
It has everything to do with being a good human being. A good person. A good friend.
That’s all.
To put our arm around somebody who is different. Why is that so hard?
I’m not here to say homosexuality is a sin or isn’t a sin. To be honest, I don’t give a rip. I don’t care. I’m not here to debate whether or not it’s natural or genetic. Again, I… don’t… care. Those debates hold no encumbrance for me.
What I care about is the need so many of us have to shun and loathe others. The need so many of us have to feel better or superior to others. The need some of us have to declare ourselves right and “perfect” all the freaking time and any chance we have.
And for some of us, these are very real needs.
But I will tell you this. All it really is… All any of it really is… is bullying.
Sneaky, hurtful, duplicitous, bullying.
Well, guess what.
There are things we all do or believe that other people consider “sinful.” There are things we all do or believe that other people consider “wrong.” There are things we all do or believe that other people would be disgusted or angered by.
“Yes, but I have the truth!” most people will adamantly declare.
Okay.
Whether you do or not…

I promise you it doesn’t matter what you believe, how strongly you live your beliefs, or how true your beliefs are. Somebody else, somewhere, thinks you are in the wrong. Somebody else, somewhere, thinks your beliefs are senseless or illogical. Somebody else, somewhere, thinks you have it all wrong. In fact, there are a lot of people in this world who do.
We each understand that. We already know that. It’s the world we live in and we’re not naïve. We’re not stupid. We get it.
Yet, we expect and want love anyway. We expect and want understanding. We expect and want tolerance. We expect and want humanity. We expect and want respect for our beliefs, even from those who don’t believe the same things we do. Even from those who think we’re wrong, unwise, or incorrect.
We expect all of that from the people who disagree with us and who disagree with our lifestyles and beliefs because, let’s be honest, nothing we do is actually bad enough to be worthy of disgust, anger, hatred, or cold-shouldering. Right? None of the ways in which we live our lives would warrant such behavior. Right? None of our beliefs are worthy of ugly disdain from others.
Right?
No, we’re all… perfect. Freaking, amazingly, impossibly… perfect.
But the gays… well, shoot.
[sigh]
You know what I think?
Let this sink in for a minute…
I think it doesn’t matter if you or I or anybody else thinks homosexuality is a sin. It doesn’t matter if you or I think anything is a sin. It doesn’t matter if homosexuality is a sin or not. In fact, it doesn’t matter if anything anybody else does is a sin or not.
Because sin is a very personal thing! It always has been and it always will be!
And it has nothing to do with love.
Absolutely nothing.
Disparity and difference have nothing to do with love.
We shouldn’t choose who we will love and who we won’t.
“I’m Christian, unless you’re gay.”
That’s the message we’re sending, you know.
“I’m Christian, unless I’m hotter than you.”
“I’m Christian, unless I’m uglier than you.”
“I’m Christian, unless I found out you cheated on your income taxes.”
“I’m Christian, unless you cut me off in traffic.”
“I’m Christian, unless you fall in love with the person I once fell in love with.”
“I’m Christian, unless you’re that guy who smells like crap on the subway.”
“I’m Christian, unless you’re of a different religion.”
“Oh, but you’re not gay? You’re clean, and well dressed, and you have a job? You look the way I think you should look? You act the way I think you should act? You believe the things I think you should believe? Then I’m definitely a Christian. To you, today, I’m a Christian. You’ve earned it.”
I bet you’ve heard that message coming from others. Maybe you’ve given that message to others.
Either way, I hope we all can agree that we mustn’t live that message. We just shouldn’t.
But many of us do.
And we do it all the time.
For some of us, it might as well be tattooed across our necks and foreheads.
Maybe not in those words, but the message is clear to those who hear and are listening. It’s clear to those who are watching and seeing.
The message has been very clear to my friend Jacob.
“Every single person I’ve told has ditched me. They just disappear. They stop calling. They remove me on Facebook. They’re just gone. They can’t handle knowing and being friends with a gay person.”
“You don’t know what it’s like, man. You don’t know what it’s like to live here and be gay. You don’t know what it’s like to have freaking nobody. You don’t know what it’s like to have your own parents hate you and try and cover up your existence. I didn’t choose this. I didn’t want this. And I’m so tired of people hating me for it. I can’t take it anymore. I just can’t.”
Jacob is a dear friend. He’s my brother. He’s a damn good human being. He’s absolutely incredible.
He’s also gay.
But why does that make any difference at all?
It doesn’t. Not to me.
And I wish with everything inside of me that it didn’t make any difference to others. I wish we didn’t all have to find ways that we’re better than others or more holy and saintly than others in order to feel better about our own messy selves. I wish people wouldn’t cluster entire groups of people together and declare the whole lot unworthy of any love and respect.
But that is the point of such thinking and action, isn’t it? I mean, it’s simpler that way. It makes it easier for us to justify our thoughts, words, and prejudices that way.
All these people become clumped together. And in the process, they all somehow become less than human.
They become unworthy of our love.
And what a great thing it is when that happens, right? I mean, it helps us to free ourselves from the very directives that have been passed down for millennia from the greatest teachers and philosophers in history. It makes our rationalization for hatred, bigotry, and abhorrence so easily justifiable; so maskable.
So right.
It gives us the golden chance to look at ourselves and not be disgusted by what the glass reflects back at us.
Then, sadly and ultimately, it pushes us to that point where we no longer have any sort of arm to put around others at all. We no longer have a hand to offer our fellow human beings. We no longer have a need to.
And why would we?
Why the hell should we?
Unless, of course, we actually want to live what we all so often claim that we “believe.”
My dear friends…
This has to stop. We have to put our ugly picket signs down. We have to be the examples that help make it happen in our own lives and in the lives of the people that surround us.
We have to be that voice. We each must be that voice.
We must tell others that we will not accept or listen to such hurtful and hateful sentiments.
We must show love where love right now doesn’t exist.
Will you please join me?
My request today is simple. Today. Tomorrow. Next week. Find somebody, anybody, that’s different than you. Somebody that has made you feel ill-will or even [gulp...] hateful. Somebody whose life decisions have made you uncomfortable. Somebody who practices a different religion than you do. Somebody who has been lost to addiction. Somebody with a criminal past. Somebody who dresses “below” you. Somebody with disabilities. Somebody who lives an alternative lifestyle. Somebody without a home.
Somebody that you, until now, would always avoid, always look down on, and always be disgusted by.
Reach your arm out and put it around them.
And then, tell them they’re all right. Tell them they have a friend. Tell them you love them.
If you or I wanna make a change in this world, that’s where we’re gonna be able to do it. That’s where we’ll start.
Every. Single. Time.
Because what you’ll find, and I promise you this, is that the more you put your arm around those that you might naturally look down on, the more you will love yourself. And the more you love yourself, the less need you’ll ever have to find fault or be better than others.  And the less we all find fault or have a need to be better than others, the quicker this world becomes a far better place to live.
And don’t we all want to live in a better world? Don’t we all want our kids to grow up in a better, less hateful, more beautiful world?
I know I do.
So let’s be that voice. Let’s offer that arm to others. Because, the honest truth is… there’s gonna come a day when you or I are going to need that same courtesy. There’s going to come a day that we are desperate for that same arm to be put around us. We’ll be desperate for that same friendship. We’ll be desperate for that same love.
Life will make sure of it. For you. For me. For everyone.
It always does because… as it turns out… there’s not a damn person on earth who’s perfect."

Dan Pearce, Single Dad Laughing (and here's the link to his blog/this post: http://www.danoah.com/2011/11/im-christian-unless-youre-gay.html




2012/04/24

Nach der Devise: "Nicht versprechen, sondern handeln" hat das Demokratische Forum der Deutschen im Kreis Kronstadt (DFDKK) kürzlich seine Spitzenkandidaten für die Lokalwahlen im Juni 2012 vorgestellt.

"Größtes Ziel sind ... die Ämter des Bürgermeisters von Kronstadt/Braşov, des Kreisratsvorsitzenden und möglicherweise auch einiger anderer Bürgermeisterämter, wie Wolfgang Wittstock, DFDKK-Vorsitzender, bei der am Mittwoch einberufenen Pressekonferenz betonte. Diese war vor allem Anlass, die beiden Spitzenkandidaten für die genannten Ämter vorzustellen. Ein Novum ist auch, dass sich das Forum zum ersten Mal der Unterstützung des Deutschen Wirtschaftsklubs Kronstadt erfreut.
...
Als Kandidat für das Amt des Kronstädter Bürgermeisters wurde Christian Macedonschi, Vorsitzender des Verbands zur Förderung und Entwicklung des Tourismus im Kreis Kronstadt (APDT), vorgestellt. Der Rückkehrer ist seit 2010 Mitglied im Deutschen Forum und hat so wie auch Werner Braun das DFDKK in mehreren Aktionen unterstützt, ganz besonders bei der Veranstaltung des Sachsentreffens im September 2011. 
...
Für den Vorsitz des Kronstädter Kreisrats stellt sich Wolfgang Wittstock zur Wahl . Er baut dabei auch auf seine langjährige Erfahrung als ehemaliger Vorsitzender des Demokratischen Forums der Deutschen in Rumänien (DFDR), auf die elf Jahre als Abgeordneter im Parlament und auf bereits sechs Jahre als Vorsitzender des DFDKK. Sein Hauptziel sei, das Vertrauen in die Lokalbehörden zu stärken und ausländische Investoren heranzuziehen."


Quelle: ADZ.ro von Freitag, 20. April 2012 (http://www.adz.ro/lokales/artikel-lokales/artikel/nicht-versprechen-sondern-handeln/)

2012/03/23

Declaration of principles - by Paulo Coelho

Read and think about it!

1] All human beings are different. And should do everything possible to continue to be so.

2] Each human being has been granted two courses of action: that of deed and that of contemplation. Both lead to the same place.

3] Each human being has been granted two qualities: power and gift. Power drives a person to meet his/her destiny, his gift obliges that person to share with others which is good in him/her. A human being must know when to use power, and when to use compassion.

4] Each human being has been granted a virtue: the capacity to choose. For he/she who does not use this virtue, it becomes a curse – and others will always choose for him/her.

5] Each human being has the right to two blessings, which are: the blessing to do right, and the blessing to err. In the latter case, there is always a path of learning leading to the right way.

6] Each human being has his own sexual profile, and should exercise it without guilt – provided he does not oblige others to exercise it with him/her.

7] Each human being has his own Personal Legend to be fulfilled, and this is the reason he is in the world. The Personal Legend is manifest in his enthusiasm for what she/he does.

Single paragraph – the Personal Legend may be abandoned for a certain time, provided one does not forget it and returns as soon as possible.

8] Each man has a feminine side, and each woman has a masculine side. It is necessary to use discipline with intuition, and to use intuition objectively.

9] Each human being must know two languages: the language of society and the language of the omens. The first serves for communication with others. The second serves to interpret messages from God.

10] Each human being has the right to seek out joy, joy being understood as something which makes one content – not necessarily that which makes others content.

11] Each human being must keep alight within him the sacred flame of madness. And must behave like a normal person.

12] The only faults considered grave are the following: not respecting the rights of one’s neighbor, letting oneself be paralyzed by fear, feeling guilty, thinking one does not deserve the good and bad which occurs in life, and being a coward.

Paragraph 1 – we shall love our adversaries, but not make alliances with them. They are placed in our way to test our sword, and deserve the respect of our fight.

Paragraph 2 – we shall choose our adversaries, not the other way around.

12A] We hereby declare the end to the wall dividing the sacred from the profane: from now on, all is sacred.

13] Everything which is done in the present, affects the future by consequence, and the past by redemption.

14] The impossible is possible

Paulo Coelho

2012/02/29

Capitala Verde a Romaniei

Brasov - my home town, also the first city to win the title "Green capital of Romania" should keep this title, as it is not only surrounded by nature, but also has one big nature reserve (Tampa Mountain) in the middle of the city, many beautiful parks, lots of trees, green hills and surroundings. Not to forget the many (mostly green/coloured) roundabouts... ;-) It's surrounding hills are also home of a rich flora and fauna, which makes it for me the one city, which really deserves the title again and again... :)

Brasov, orasul meu natal, totodata primul oras care a castigat titlul de "Capitala Verde a Romaniei" ar merita sa-si pastreze acest titlu in continuare. Si asta deoarece Brasovul nu este inconjurat doar de natura, dar are si o mare rezervatie naturala (Muntele Tampa) in centru, dar si multe parcuri frumoase, alei, cat si imprejurimi. Sa nu uitam de frumoasele (si in general verzile/coloratele) sensuri giratorii... ;-)
Imprejurimile gazduind tototada o mare gama de flora si fauna, ceea ce pentru mine inseamna ca acest oras frumos merita titlul de "Capitala Verde" din nou si din nou...